Un Nobel. Un rege se-nclină şi ucide. O privire străină. O dictatură. O Herta Muller

Posted on 16 Martie 2010. Filed under: Carte | Etichete:, , , |

Panza de păianjen, Irina Iosip

„Regele se-inclină şi ucide”, Herta Muller

 

  • Premiul Nobel pentru literatură in 2009.
  •  
  •  Naţionalitate română, cetăţenie germană.
  •  
  • Scrie despre experienţa in Romania comunistă. Proză literară şi poezii.

 

 

Este o carte-scai. Adică se ţine de capul tău până o termini. 

Se spune că ai trăit atâtea vieţi câte cărţi ai citit.

Ei bine, să vedem atunci de ce merită trăite 227 de  file din viaţa Hertei Muller.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. A  luat premiul Nobel.  În cazul în care nu vă omorâţi cu lectura, dă bine să  fi citit o carte a Hertei Muller acum, când tot românu’, şi nu numai , ştie de scriitoarea româncă de origine germană sau…germancă de origine română. E, nu-i totuna? ar spune nea Gică.
  2. Să înţelegi de unde vine frustrarea românului care bombăne în metrou „Mama lor de comunişti! Nişte comunişti, domne!” şi unde-şi are rădăcini „frica lungă” a celor care încă se luptă cu legendarii securişti.
  3. Să  intuieşti micul comunist (dictator) ascuns in fiecare. Ni l-a lăsat moştenire Nea Ceaşcă prin parinţii noştrii, prin profesori, prin media. Influenţa este subtilă, aproape imposibil de depistat, dar la nivel de societate se simte. Herta Muller arată de unde ni se trage maladia.
  4. Să ne gândim la cei din Coreea de Nord, Vietnam, China şi din alte zone de conflict şi să ne simţim fericiţi în Europa noastră.
  5. Să înţelegem ce a însemnat comunismul la nivel de conştiinţă individuală. Atât de des şi uneori inutil discutată,  perioada comunistă a devenit un clişeu pentru cei care nu au simţit pe pielea lor cei 44 de ani în care “fiecare om forma o insulă în sine, iar ţara întreagă, şi ea, un spaţiu etanş în afară, supravegheat în interior.[…] două realităţi suprapuse forţat. Deşi oricare dintre ele te-ar fi putut zdrobi ea singură.”

 

Fragmente care arată cum erau educaţi părinţii sau prietenii noştrii:

 

„În prima zi de lucru la grădiniţă, directoarea m-a condus la grupa mea. Intrând în clasă a zis aproape criptic: „Imnul”. Automat, copiii au format un semicerc, şi-au lipit mâinile de coapse drepţi ca lumânarea, au lungit gâturile, şi-au aţintit ochii în sus. De la măsuţe săriseră copii, dar în semicerc săriseră, cântând, nişte soldaţi. Care mai mult zbierau şi lătrau decât cântau.”

 

 

„În fiecare dimineaţă mergeam la grădiniţă cu o silă tot mai mare. Mă simţeam paralizată de ochii aceia de copii ce mă supravegheau necontenit. Mi-era, desigur, limpede ca nu puteai avea nici o pretenţie ca aceşti copii de cinci ani să opteze în mod deliberat pentru cântecul despre zăpadă în dauna celor cu Partidul.[…]Abuzul săvârşit împotriva substanţei umane fusese deja interiorizat, acţionând ca un dorg faţă de care deja se crease o dependenţă. La copii de cinci ani, distrugerea era un fapt consumat.”

 

 

„Dar asta nu era decât o faţă a lucrurilor. Cealalta era băţul. Cu excepţia fiinţelor superioare din grupă, cu privire la a căror descendenţă fusesem iniţiată pentru a le proteja,toţi ceilalţi copii, oricum şi oricând m-aş fi apropiat de ei, îşi fereau automat capul. […] pentru ei vorba obişnuită, spusă indiferent pe ce ton, nu era mijloc de comunicare. […]Aceşti copii căutau să ma silească să le satisfac nevoia de bătaie. Şi se simţeau abandonaţi, suspendaţi într-un vid isteric, deorece nu-şi încasau de la mine cuvenita porţie de bătaie. Plânsetele lor sub ploaia de beţe a celorlalte „tovarâşe” erau tot ce-i mai făcea să se simtă persoane. Plânsul îi distingea de masa colectivului.”

 

 

Publicitatea după teroare.

 

 „Când am sosit în Germania, m-a speriat reclama facută de o firmă care se ocupa de mutări la domiciliu.  Reclama suna aşa: Avem noi grijă ca mobila dumneavoastră să o ia la picior”. Această mobilă cu picioare o cunoşteam bine ca pe un semnal ce ţi-l dădea cu tot dinadinsul Securitatea. Astfel, se întampla să mă-ntorc acasă, iar în absenţa mea scaunul din cameră, de pildă, făcuse paşi, ajungând tocmai în bucătărie. Sau tabloul de pe perete traversase odaia şi aterizase pe pat. „

 

 

„În momentul de faţă există aici, în Germania, un afiş pe care apare un gât de femeie cu două  găuri însangerate. Din cea inferioară se prelinge o picăturâ de sânge. E o reclamă pentru internet. Sau un pantof cu tot cui călcând pe o mână de bărbat.[…] Ce are a face frumuseţea unui pantof cu faptul că tocul lui străpunge mâna cuiva? Pentru mine, asta înseamnă o degradare a produsului căruia i se face publicitate. […] Reclama la pantof mă agresează cu amintirea unor oameni reali, torturaţi sub dictatură şi la distrugerea cărora am fost martoră. Pantofiorul graţios de pe afiş , aşa mi se pare, e gata de orice mârşăvie. Nu-mi voi cumpâra niciodată un asemenea pantof şi nu l-aş accepta nici dacă cineva mi l-ar face cadou. Pentru că n-aş fi sigură că pantoful nu se va reîntoarce cândva, pe neobservate, la mai vechiul său nărav de a strivi mâini.”

 

 

La coafor în comunism.

 

„Peste încă o zi m-am dus să mă tund. Abia mă instalesem în faţa oglinzii, când coafeza mi-a zis: „Cum e, ai venit cu bicicleta?”. Nu-i spusesem că am o bicicletă. Apoi m-a întrebat: „Ce-ai zice dacă ţi-aş platina părul, ştii, am primit un decolorant din Franţa.” De ce nu, mi-am zis, şi am acceptat. Mă gândeam: „Barem părul să mi-l vopsesc dacă nu pot avea bicicletă.” [„securistul iarăşi mi-a spus, fără vreo legătură anume: ” Da-da, într-adevăr, mai există şi accidente de circulaţie”]  Ea a frecat praful alb amestecându-l cu apă până ce s-a format o pastă, pe care apoi mi-a întins-o pe cap. Pielea-mi ardea ca focul. I-am spus. Aşa trebuie, a zis, asta blonzeşte părul. A doua zi tot capul imi era o rană. […] Începuse să-mi treacă-deja crusta nu se mai zărea sub păr-, când am fost chemată la un nou interogatoriu. Iar securistul mi-a zis, fără vreo legatură cu ceva: „Cine-şi platinează părul, nu-i aşa, trebuie să sufere”.”

 

 

Era o vorbă: Răbdarea e puterea celui care nu are putere.

Trag de aici concluzia că putem cu siguranţă rabda mai mult decât o facem astăzi.

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: